Vorbind despre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni şi despre iubirea noastră faţă de Creator, Sfânta Ecaterina a spus: ”Iubirea are puterea să schimbe pe cei mai păcătoşi oameni în oameni cu frică de Dumnezeu, pe oameni poate să-i schimbe în îngeri, pe îngeri în dumnezei.”
(“Pilde creștin-ortodoxe”, Preot prof. Ioan Horia Ranga, Editura Universităţii Transilvania din Braşov 2009)
Starețul Tadei de la Mănăstrirea Vitovnița ne învăța că pe pământ ne este dat ca prin pace şi linişte să biruim tot răul, indiferent de greutățile vremurilor și conjuncturilor si că ar trebui să ne bucurăm când suntem supuși la grele încercări. Putem fi paşnici şi liniştiţi într-un mediu paşnic şi liniştit, dar această pace nu este atât de trainică şi statornică precum aceea care se dobândeşte într-un mediu plin de tulburare. Atunci când pleci dintr-un mediu liniştit într-unul plin de tulburare, de îndată îţi schimbi starea sufletească, nu poţi să rabzi nedreptatea şi se porneşte iadul, roiesc gândurile ucigaşe, şi atunci s-a isprăvit cu pacea noastră. De aceea Domnul ne duce prin pătimiri, greutăţi şi necazuri, ca prin ele să dobândim pacea. Noi nu avem putere să le biruim pe toate acestea singuri, fără Dânsul. Avem pilda Sfintei Muceniţe Ecaterina, care, fiind tânără de 18 ani, a pătimit.
Rănită şi istovită, a fost aruncată de vrăjmaşi în temniţă şi Domnul i S-a arătat acolo. Ea L-a întrebat: „Doamne, unde ai fost până acum?” „Aici am fost, în inima ta”. „Cum ai fost în inima mea, când ea este rea, necurată şi plină de trufie?” „Da, aşa-i”, i-a spus El, „însă ai lăsat loc şi pentru Mine, şi dacă nu aş fi fost cu tine nu ai fi putut duce această pătimire. Căci îţi voi da putere să poţi răbda până la capăt!”
Sfinţii Părinţi spun:
„Prin aceasta vom şti că suntem dragi Domnului, dacă ne duce prin mari necazuri, pătimiri şi suferinţe”.
„Pace las vouă, pacea mea dau vouă; nu precum dă lumea, dau eu vouă. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se spăimânteze”, (Io. 14:27) spune Domnul, Cel ce este Adevărul, Calea şi Viaţa.
Sfântul Paisie Aghioritul ne spunea că pentru cel credincios mucenicia este sărbătoare. Astăzi, pentru ca omul să poată înfrunta greutăţile ce le întâmpină, trebuie să aibă înlăuntrul său pe Hristos, de la Care să ia mângâiere dumnezeiască pentru a avea o oarecare lepădare de sine. Altfel, într-o clipă grea ce va face? Astăzi cei mai mulţi vor ca alţii să scoată şarpele din gaură. În regulă, nu-l scot ei, dar cel puţin să spună: “Luaţi aminte! S-ar putea să fie vreun şarpe acolo“, încât celălalt să-şi facă probleme. Dar nici aceasta nu fac. Dacă am fi fost noi în anii Mucenicilor, cu raţionalismul pe care îl avem, am fi spus: “De Dumnezeu mă lepăd pe dinafară – nu-L lepăd dinlăuntrul meu – pentru că în felul acesta îmi vor da cutare funcţie şi voi ajuta şi vreun sărac“.
Așadar, să iubim suferința care este, uneori, calea către mântuire, focul care călește oțelul sufletelor noastre!